Liturgică românescă

Pe data de 28 noiembrie 2008, la sărbătoarea Sf. Paisie Velicivovschi, Facultatea de Teologie din Edineţ, în colaborare cu Seminarul Teologic „Episcopul Dorimedont” din Zăbriceni şi Mănăstirea Zăbriceni, a organizat un Simpozion ştiinţific dedicat marelor evenimente aniversare din anul 2008:

- 2000 de ani de la naşterea Sf. Ap. Pavel;

- 1020 de ani de la creştinarea Rusiei (botezul cneazului Vladimir - anul 988);

- 555 de ani de la Căderea Constantinopolului;

- 500 de ani de la apariţia Liturghierului ieromonahului Macarie, prima carte tipărită pe teritoriul românesc (Târgovişte - 1508);

- 500 de ani de la proslăvirea Sf. Nifon, patriarh al Constantinopolului şi mitropolit al Ţării Româneşti (Mănăstirea Dionisiu - 1508);

- 320 de la apariţia Bibliei lui Şerban Cantacuzino, prima ediţie integrală a Sf. Scripturi în limba română (Bucureşti - 1688);

- 100 de ani de la proslăvirea Sf. Ioan de Kronşdat, preot şi mistic rus de la sfârşitul sec. XIX, începutul sec. XX;

- 70 de ani de la proslăvirea Sf. Siluan Athonitul (Mănăstirea Sf. Pantelimon / Roussikon - 1938).

La Simpozion au fost prezenţi mai mulţi profesori şi invitaţi ai Facultăţii de Teologie din Republica Moldova şi România. Întrunirea a avut loc în noua sală a Bibliotecii, care a şi fost inaugurată.

S-au citit următoarele referate:

1. Monahul Filotheu Bălan (Mănăstirea Petru Vodă, Neamţ), lector la catedra de Patrologie din cadrul Facultăţii de Teologie din Edineţ - "Sf. Dionisie Areopagitul, ucenic al Sf. Ap. Pavel şi autor al scrierilor areopagitice";

2. Vasile Andruşcenco, student în anul IV - "555 de ani de la căderea Constantinopolului";

discuţie despre citirea Evangheliei la Liturghie. După părerea mea, s-au atins mai multe aspecte sensibile legate de acest subiect...

În decursul ultimelor şase secole, majoritatea liturgiştilor au susţinut ideea că Biserica Ortodoxă, în ciclul unei zile liturgice, are şapte Laude bisericeşti.[1] Însă pentru un studiu mai sistematic şi mai aprofundat, noi vom încerca să prezentăm sistemul Laudelor aşa cum îl întâlnim în cărţile de cult (nu doar în Ceaslov) şi în istoria slujbelor noastre, şi nu cum este prezentat în manualele mai noi sau chiar mai vechi. Menţionăm că Biserica nu s-a legat niciodată de un anumit număr de Laude, pentru că acesta a variat în timp şi în funcţie de anumite tradiţii locale, de la două – la şase laude[2], iar menţiunea din Psalmul 118:164 trebuie înţeleasă simbolic, ca expresie a plinătăţii.

Biserica (atât cea văzută, cât şi cea nevăzută) Îl laudă pe Dumnezeu neîncetat, iar acest număr de 7, anume aceasta înseamnă. Sistemul de 7 Laude, în forma care îl cunoaştem astăzi este destul de târziu şi s-a generalizat datorită Sf. Simeon al Thesalonicului (†1429), cunoscut pentru exagerările privind simbolismele liturgice, iar mai târziu datorită Catehismelor din sec. XVII, printr-o analogie stranie cu 7 Taine.

Curios, dar nici Ceaslovul nu face vreo referire la un anumit număr al Laudelor şi nici nu uneşte anumite Laude doar pentru a obţine un anumit număr. Ceaslovul doar prezintă rânduiala a 9 Laude fără să facă o altă menţiune. Săvârşirea Laude se făcea după ora bizantină, iar timpul era împărţit aproximativ în 12 ore de zi şi alte 12 ore de noapte (în momentul solstiţiilor), dar lungimea zilei şi a nopţii varia în funcţie de lună şi anotimp[3], iar aceasta atrăgea după sine şi schimbarea orei de săvârşire a slujbelor şi chiar lungimea lor.[4]

Deci, astăzi avem următorul sistem de 9 Laude, împărţit în trei cicluri (de seară, de dimineaţă şi de zi), a câte trei Laude[5]:

1. Ceasul IX
2. Vecernia 3. Pavecerniţa

4. Miezonoptica
5. Utrenia
6. Ceasul I

7. Ceasul III
8.

Citeste mai departe

Am fost rugat de cineva să răspund dacă e bine sau nu să fie botezaţi în aceeaşi apă un băiat şi o fată.

Înainte de a răspunde la această întrebare, trebuie să răspundem la întrebarea dacă botezarea a două persoane într-o...

În ce priveşte conţinutul rugăciunilor creştine, cunoaştem rugăciuni exclusiv biblice (Psalmii, Prochimenele, Paremiile, Apostolul, Evanghelia, Imnul Maicii Domnului, „Acum slobozeşte...” etc.), dar cele mai multe sunt rugăciuni combinate în care, pe lângă un citat sau o idee biblică, Biserica a compus textul ei propriu, în vederea explicării, concretizării şi aprofundării pasajului biblic respectiv. Astfel avem rugăciunea Ceasului I: Hristoase, Lumina cea adevărată..., care preia ideea de la Ioan 1:9, sau „Rugăciunea de după Amvon”, care preia pasajul de la Iacov 1:17, ş.a. Prin urmare, rugăciunea creştină este profund ancorată în Biblie, mai ales că cele 7 Laude bisericeşti sunt constituite în specia din Psalmi.

Rugăciunea a fost definită de Sfinţii Părinţi ai Bisericii ca „vorbire adresată lui Dumnezeu”, „convorbire cu Dumnezeu” şi „înălţarea minţii către Dumnezeu”. Ea este, prin urmare, actul esenţial al vieţii religioase prin care credinciosul intră în legătură cu Dumnezeu.

O formă de rugăciune foarte cunoscută şi mult întrebuinţată în cult este cântarea bisericească, care după originea sa poate fi de asemenea: scripturistică şi nescripturistică. Dintre cântările scripturistice, cel mai des folosite sunt Psalmii care în trecutul Bisericii erau cântaţi fie responsoric, fie antifonic.

a) Cântarea responsorică era folosită foarte mult în Biserica veche, în special în sec. III-IV, ea fiind moştenită din tradiţia iudaică; cântăreţul principal (solistul) dădea tonul, începea şi conducea efectiv cântarea, executând el însuşi versetele din textul psalmilor, iar credincioşii din biserică se uneau cu el, acompaniindu-l prin anumite refrene sau răspunsuri scurte, numite ipacoi (υπακοη), ca de ex.: Aliluia (Lăudaţi pe Domnul); Auz-mă, Doamne! (la Ps. 140), ş.a. Aşa se cântau, de exemplu, Psalmii 134 şi 135 („Lăudaţi numele Domnului...” şi „Lăudaţi pe Domnul că este bun...”) întrebuin�...

Am fost solicitat să dau răspuns la întrebarea: Când se fac şi când nu se fac Cununii. Întrucât studiul meu despre Cununie încă nu este gata în varianta lui finală, am hotărât să dau acest răspuns aici, chiar dacă fără trimiteri...

De mai mult timp îmi pun problema unei traduceri corecte a imnului "Apărătoarei Doamne / Apărătoare, Doamnă" (aşa cum apare el în româneşte).
M-aş bucura dacă împreună am putea identifica o traducere mai bună, pt că cea românească, după...

Slavă Domnului pt toate"
La Editura Sophia a ieşit cartea mea, cu titlul de mai sus. Cartea are aproape 400 de pagini, text mărunt.
În curând o veţi găsi în librăriile din România. Are pe copertă o frescă veche cu doi îngeri care "păzesc"...

Recent am fost în mai multe Biblioteci din România şi am căutat manuscrise şi cărţi vechi de cult. Am căutat în special Liturghiere şi Molitfelnice. Am găsit şi studiat câteva zeci de astfel de izvoare, majoritatea necunoscute şi necercetate...

Uneori, datorită faptului că sunt foarte mulţi credincioşi la împărtăşire, este imposibil ca un singur slujitor (preot sau arhiereu) să-i împărtăşească pe toţi mirenii şi de aceea, în majoritatea Bisericilor Ortodoxe, există practica împărtăşirii din mai multe Potire. Cât de corectă este o astfel de practică şi ce argumente de ordin istorico-liturgic se pot aduce în favoarea ei?

Primele informaţii pe care le avem despre folosirea mai multor Potire la o singură Liturghie, le avem din perioada post-iconoclasta, perioadă care a însemnat şi apogeul cultului liturgic bizantin. Ştim că atunci, mai ales datorită faptului că mirenii se împărtăşeau mult mai des, la Liturghie se foloseau mai multe Potire şi chiar mai multe Discuri. Exista chiar o menţiune cu privire la practica din Catedrala Sf. Sofia din Constantinopol, că se foloseau uneori 5 Discuri (cu câte o pâine / agneţ pe fiecare) aranjate in forma de cruce pe Sf. Masă şi 4 Potire puse intre ele. La momentul împărtăşirii mirenilor, mai mulţi preoţi, mergând în diferite locuri din catedrală, inclusiv pe la balcoane şi anexe (!) îi împărtăşeau pe toţi doritorii. În acest scop, uneori era nevoie şi de o masă portativă (sau mai multe) care să înlocuiască Sfânta Masă centrală şi anume aceste mese portative au fost numite pentru prima dată „antiminsos – în loc de masă”.

Cu timpul însă, ortodocşii au început a sluji cu un singur Disc, adaptând mărimea Agneţului la necesităţi. Pentru Vohod şi Epicleză se folosea deja un singur Potir, uneori foarte mare (chiar până la 5 litri şi chiar mai mare). Din acest Potir mare, dacă era nevoie, se turna în altele mai mici, pentru ca mai mulţi preoţi să poată împărtăşi simul...